obstinaţia avea ceva necurat în ea, la-nceput,

o viaţă bine chibzuită, rânduită

limite autoimpuse, îndeajuns.

 

imagini alandala, consumate,

zile călduroase,

insectele îl căutau, bâzîiau,

pe faţa lui, pe pleoape,

în nări îi găseau respiraţia caldă,

apoi strivite pe pereţii proaspeţi văruiţi,

palmele înroşite şi mustrările cuiva…

 

s-a lăsat hipnotic îndrumat de şosea.

oprit lângă un zid de cărămidă roşie, sub pini,

în jurul trupului îngheţat, sărat

trebuia să-i dea femeii banii ăia,

ea l-a rugat timid, frumos

la o oră fixă

zgomotele sunt puternice și altfel

înghesuite

salvările intră și ies neîncetat pe poartă

 

ca-ntr-un  binecunoscut tărm al betegiei

ușile se trântesc

asistentele se strigă furibund una pe cealaltă

în paturi se lustruiesc vechi temeri

apasă și scormonesc ca diavolii

medievali cățărați pe muchia pieptului

pernele înăbușă regrete târzii

sângele așteaptă timid acul seringii, iar

cântecele insulare tropăie prin saloane.

 

masa de dimineață întârzie, cea de seară

vine la timp, odată cu liniștea

ceva tot se servește la o oră fixă,

după ce-a încolțit pașnic ani în șir.

 

bolnavii se-ntâlnesc pe coridoare și

râd și iarăși râd,

apoi, hăituți de legiuiri nefirești, legați la ochi

se hotărăsc să dezerteze

se ascund în toalete să fumeze o țigară

 

uneori unul mai lasă o lacrimă să respire

puțin

până când și ea și el se evaporă în

lumina firavă a becurilor

sub privirile îngăduitoare ale medicilor.

 

afară e sfârșitul verii

frunzele plutesc către pământ

oamenii își strâng mâinile

și ridică un mausoleu

mai dezvăluie cu smerenie

o statuie

să fie bătaia stingheră în uşă

degete fumurii de femeie tânără

într-o cameră nelocuită

pe care-ai închis-o demult

c-o cheie des binecuvântată?

 

înăuntru în pântecul

fără ziduri de duh sau carne

nefericirea ei e veșnică și trudită

și vorbind parcă te acoperă

cu flori uriașe

nici până acum nu știi

de ce

tu

Elogii XIV

     Când ceilalţi au spart în sfârşit uşa, îngrijoraţi la culme, după ce au sunat şi au bătut până ce le-au amorţit braţele, le-au găsit pe cele două femei în baie. Au trecut la început prin fiecare cameră, căutându-le şi strigându-le, până ce au ajuns în dreptul băii. S-au îngrămădit în spaţiul strâmt al uşii, iar câţiva dintre ei, după ce au aruncat o privire înăuntru, s-au retras speriaţi. Să le fie frică nu era, totuşi, ultimul lucru la care se aşteptau. Iarna venise, în cele din urmă, dar aici aburii respiraţiei nu mai încălzeau nimic. Printr-un geam întredeschis, fulgii delicați de zăpadă pătrundeau înăuntru, plutind peste personajele noastre împietrite și pierdute deasupra firii.

     În cadă, Tina, nemişcată şi lividă, zâmbea tavanului. Înstrăinată. Iar pe gâtul ei alb şi firav urmele de degete se iveau albastre. Semne ale unei lupte care se sfârşise. Sprijinită de faianţă, Sandra zăcea într-o baltă de sânge, iar în jurul ei erau răspândite tot felul de lucruri, fâşii de tifon şi vată, cioburi, haine mototolite şi un brici însângerat. Încheietura mâinii stângi era bandajată, iar bandajul era îmbibat de sânge. În mâna dreaptă ţinea o carte. O armonie nouă plutea în tihnă deasupra capetelor tuturor. Un lătrat de câine străbătu tăcerea încăperii. Dureros scâncet. Deodată, degetele Tinei tresăriră spasmodic apoi se strânseră încet. Îşi mişcă buzele, dar niciun sunet nu se auzi. Un geamăt se ridică sugrumat și plăpând din adâncul pieptului. Apa se revărsă peste marginea căzii, iar Sandra şopti ceva. Un inel din aur cu piatră rubinie sclipea în penumbra băii pe degetul ei. Iarna mocnea aprigă, afară. Înăuntru, chipul Sandrei era radios.

     – Trebuie să ne cumpărăm un pian, zise încet Tina.

Elogii XIII

     În cadă apa se răcise de mult, dar Sanda şi Tina rămăseseră la fel, privindu-se, faţă în faţă, cu genunchii strânşi la piept. În baie era întuneric, becurile erau sparte şi numai nişte lumânări mai ardeau ici-colo. Curentul fusese oprit de mult. Dar era bine. Toamna era pe sfârșite și ele trăiau în așteptarea iernii.

     – Credeam şi eu pe atunci, sparse tăcerea Sandra, că există un fel de armonie necunoscută între om şi cal. O înţelegere deplină care ne păzeşte de nebunie şi ne ţine departe de căile obscure ale lumii şi ale propriei noastre fiinţe. Astfel îmi repetau ai mei, de fiecare dată când rămâneai să înnoptezi la mine, iar dimineaţa caii înşeuaţi şi odihniţi ne aşteptau nerăbdători în grajd. Mă asculţi?

     – Da.

      – La fel ca armonia dintre bărbat şi femeie. Dar nu am avut parte de asta. Nu suficient. Sau poate că prea mult. Dar nici nu mi-am dorit-o îndeajuns încât să fac ceva în privinţa asta; să schimb lucrurile.

      – Este şi ăsta un fel de a ne amăgi, zise Tina, cu un glas obosit, dar calm. Poate că atunci, în primele zile, eram mai aproape de ordinea firească a lucrurilor. Acum tot ce iubesc e impur şi pietros, iar eu mă simt nevolnică şi păcătoasă, cu toate că accept totul cu braţele deschise. Nu știu. Prăbuşire, ştii tu…

      Amândouă se gândeau la acelaşi lucru. Şi-au închipuit că, odată şi odată, toată afecţiunea dintre ele se va stinge de la sine sau va dispărea copleşită de iritare şi frustrare. Dar nu se petrecuse nimic de genul acesta, în schimb, afecţiunea devenise mai adâncă, periculos de puternică. Nu se mai putea vorbi de o ruptură, nu, doar au încercat să-şi vadă singure de drum și nu au reușit.

     – Morţi, răbufni Tina. Amare-s buzele celor plecaţi! Acum, da, sunt toţi tăcuţi şi fără prihană. Dar cât au fost odată de vinovaţi…

     – Ca şi cum tu nu ţi-ai fi dorit vreodată circul ăsta!

      – Nu mi l-am dorit! Mi s-a impus cu neruşinare. Dacă era după mine, alegeam altceva.

     – Lasă, nu mai trăncăni ca o bătrânică senilă, amesteci cuvintele în gură, dar nu spui nimic, de fapt. Mai trăieşti?

    – Da, zise Tina bosumflată. Aprinde-mi o ţigară.

     Sandra luă de pe o măsuţă lipită de cadă un pachet de ţigări. Aprinse două şi îi întinse una. O urmări liniştită pe Tina cum scotea lent rotocoalele de fum pe gură şi cum scutura scrumul pe gresia lucioasă. Într-un ungher strălucea o sculptură verde de fosfor. La un moment dat, una dintre cele două femei bâigui ceva nedesluşit şi ăsta fu un fel de început.

    – Ce-i cu vulturul ăla, se trezi din amorţeală Sandra, parcă l-am mai văzut undeva?

    – Vulturul de fosfor care mi-a molipsit nopţile copilăriei cu lumină… Când a izbucnit cutremurul, tatăl meu a intrat în grabă în cameră, m-a luat în braţe şi a zbughit-o pe scări. A trebuit să se întoarcă, pentru că plângeam în hohote şi urlam după rahatul ăsta de fosfor. Un simbol al trecutului.

     – Nu a fost niciun cutremur, tu nu erai născută când asta s-a petrecut.

     – Ai dreptate, astea nu-s amintirile mele, ce naiba?! Dar vulturul?

     – Murim aici şi nu avem niciun viitor în faţă, doar trecutul.

     – Lopeţi în movile, zise cu scârbă Tina, asta suntem, tu şi cu mine.

     Aruncă ţigara în apa sălcie.

     – O, fetiţo, e căldura vocii tale care mă face să te urăsc.

     Când lucrurile se fărâmiţează cu repeziciune, nu mai stăm să numărăm cioburile. Aşa sunt şi anumite vieţi, ca nişte reziduuri uitate pe un câmp pustiu, lumea se mişcă în jurul lor, uneori lin, adagio, alteori se precipită, dar vieţile acelora rămân nemişcate.

     – Ştiu, murmură mâhnită Tina, știu că eşti dezamăgită.     Te-am dezamăgit nespus. Şi degeaba spui tu că va veni potopul şi va şterge toate minciunile noastre, toate neînţelegerile şi îndoielile, pentru că nu e aşa. Nu va veni nimeni să ne izbăvească şi nimic nu va şterge vina pe care o purtăm în noi. Am ales s-o purtăm cu atâta uşurinţă…

     – Nu conteză, spuse Sandra, pentru mine toată chestia asta nu a fost pe neaşteptate, a fost o revenire, o reîntoarcere la ceva extrem de important. Nu m-am gândit la consecinţe, și nici tu nu ai făcut-o, de ce mai te chinui la ora asta cu prostii?!

     Despre oameni stricaţi, ale căror vieţi s-au destrămat de mult… Nu în sensul de neterminaţi sau embrionari, lăsaţi fără cusătura finală, ci exact cum se înţelege, sparţi, fisuraţi, pentru că la început au fost întregi, plini, dar ceva s-a petrecut pe parcursul vieţii lor, ceva care i-a deplasat de pe şinele existenţei şi i-a aruncat în câmpuri pustii și străine. Parcursul lor a luat o altă turnură, în rău sau în bine, nu contează, dar o turnură care i-a făcut să se înstrăineze de ceilalţi. În ciuda eforturilor lor. Pentru cei care s-au străduit. Vor rămâne pentru restul zilelor lor diferiţi, iar ceilalţi vor avea impresia, în anumite clipe, că totul e bine, e aşa cum trebuie să fie, dar vor şti totuşi că ceva e în neregulă şi ei vor simţi din gesturile sau privirile lor că i-au recunoscut şi, într-un fel sau altul, i-au pus din nou la colţ.

     Părul ud al Tinei atârna neglijent pe umerii albi,  încadrându-i chipul acoperit de o pojghiţă subţire de transpiraţie rece. Îşi îmbrăţişa în continuare genunchii şi se legăna în faţă şi în spate. Odată ce îşi amintea de o întâmplare, o povestea şi o uita în secunda următoare.

     – Ştii ce mi-a răspuns maică-mea, când ne plimbam prin parc şi i-am cerut încă o gumă de mestecat? Eram mică şi pofticioasă, la dracu cu zgârcita aia! A tăcut şi mi-a arătat cu degetul o statuie din mijlocul copacilor. Auzi la ea, cică statuia aceea e a unei fetiţe care a mestecat atât de multă gumă, încât a înghiţit-o şi maţele ei s-au lipit şi a murit. Statuia, mă minţea cu neobrăzare maică-mea, trebuia să-mi fie de luare-aminte, de învăţătură, auzi la mine, voiam mai multe dulciuri, pfui!

     – Statuile vorbeau, Tina?

     – Nu, dar eu credeam asta şi le căutam privirile.

     – Fetiţo, o consolă Sandra, sunt aici. Şi îi zâmbi. Îşi duse degetele la tâmpla dreaptă, mângîindu-şi absentă o venă albastră care pulsa dureros. Lucrurile nu pot sta mai prost decât sunt.

     – Mi-e teamă, Sandra. Frică, femeie.

     Copilărie galbenă, mincinoasă, plină de spaimă. Tinereţe fără noimă. Satisfacţie. Generozitate inutilă. Declin. Ce boală mistuie în halul ăsta? O fereastră deschisă se trânti cu putere în depărtare. Prin ţevi curgeau pietre. Tina scoase un ţipăt.

     – Este o stafie acolo care mă urmărește, când îmi întorc privirea.

     – Sunt eu, tresări bucuroasă Sandra, în cinci minute mă trezesc la viață, din cauza ta, fată dragă, ți-am spus că n-am să te părăsesc niciodată.

     – Lasă-mă-n pace, făcu Tina, cu glasul spart. Tu, mai mult decât mine, pângărită!

     – Pasăre oarbă ce eşti! strigă Sandra. Ori te izbeşti de zid ori te înalți, numai nu zbura în cerc. Ce vrei de la mine?

     – Să-mi dăruieşti mai mult, mai mult, până n-o să mai pot respira. Ai învăţat deja cum să mă striveşti. Fă-o!

     – O, m-am săturat!

     – Oricum n-ai unde să fugi, să măsor cu pașii, oriunde, pe altcineva. Ești o târfă leneșă, fără Dumnezeu, fără vreun soare, nu-ți închide ochii, când vorbesc cu tine!

     – Numai eu am rămas cu tine, nenorocito, n-ai fost niciodată mai în viață decât cu mine…

     – Numai puțină moarte, se rugă Tina, atât și vom vedea noi după aceea…

     Fără să se mai gândească, Sandra se năpusti asupra ei și ăsta fu un fel de sfârşit.

Elogii, Tito Merello Vilar

Tito Merello Vilar

Elogii XII

     La fel ca-n palatul Celuilalt se petrecu trezirea Tinei, în miezul nopții, firește în cazul nostru nefiind vorba de cea desăvârșită și supremă, iar palatul fiind unul părăsit, locuit doar de maimuțe obraznice. Înfrigurată și cuprinsă de un imbold necunoscut se ridică somnoroasă din pat și privi trupul luminos al Sandrei de lângă ea. Îi privi ochii închiși, buzele întredeschise, îi ascultă respirația neregulată, agitată și când ea tresări și gemu prin vis trase pătura și îi acoperi umerii slabi. Fără muzică, fără flori, când totul se decolorează.

     Se îndreptă spre bucătărie, iar podeaua scârțăi sub pașii trupului muritor. Ea nu putea ieși din casă, nu putea părăsi de trei ori orașul îngrădit al fericirii și frumuseții ca să se-ntâlnească la marginea drumului cu bătrânul decripit sprijinit în toiag, cu bolnavul sfrijit sau cu mortul pregătit pentru ardere. Nu putea să-și prindă părul bogat într-o coadă, pe care s-o taie într-un gest măreț de renunțare. Tot ce putea face era să deschidă fereastra și să se aplece afară, stăpânită de o nefericită curiozitate. Această vanitate!

     Groaza o învălui brusc, pătrunzându-i până în cele mai adânci cotloane ale sufletului. Auzi un zgomot înfundat, dar puternic și ritmic, asemenea ticăitului unui ceasornic vechi, pe jumătate putrezit. Bufnița scrijelită își întoarse capul. Suflul sângelui, atunci când aștepți venirea celui plecat în grabă, care nu se va mai întoarce niciodată… Din ceața rece și deasă a toamnei, care acoperea casa și grădina, un glas nelumesc anunță o prezență. După aceea, tăcerea învălui pământul. Niciun lătrat stingher de câine, nicio fâlfâire de aripi. Ceața înșelătoare se despică în două și, într-o lumină purpurie, o inimă imensă, din care se revărsau liane și vene, se ivi deasupra lumii adormite. Un lucru atât de străvechi, încât nici timpul nu îl mai recunoștea, o alcătuire sălbatică apărută ca dintr-un coșmar al unui muribund vinovat, înfășurată într-un luciu nemaivăzut, bătând încet, obsedant. Inima cea roșie bătea fără oprire, iar Tina se simți întinată de-o atingere îngrozitoare. Din făptură țâșneau artere uriașe, care se revărsau ca niște tentacule spre vila lor, se întindeau spre bănci și statui, căutând, agățându-se lipicioase de ziduri, intrând prin ferestrele crăpate sau prin horn; se cățărau pe unde apucau sufocând totul, înghițind totul. Tina deschise gura să țipe, dar nimic nu se auzi. Strigă neputincioasă, dar niciun sunet nu ieși pe gură. Doar o tăcere nesfârșită și bătaia fără oprire a inimii uriașe… Se prăbuși inconștientă pe jos.

     Înţelepţii susţin încrezători că la sfârşitul veacurilor Dumnezeu, în bunătatea lui infinită, nu va accepta un final nefericit pentru lume, astfel că toate lucrurile vor fi restaurate în puritatea lor originară şi noi toţi vom străluci în desăvârşire. Aşa să fie oare?

Elogii XI

verdict (poem de Tina Keller)

într-o duminică dimineață a celei mai frumoase toamne

mi-am pierdut cumpătul.

 

gata e de-ajuns am strigat

și am ieșit din apartament lăsând în urmă

imnurile sacre ce umpleau bazilica din colțul casei

tămâie și cădelnițe

haideți să ne rugăm să fim pentru totdeauna

gata

am fugit spre pod în râsul de cal bătrân al soarelui

lăsați-mă-n pace

e o zi oarecare și clinchetele-s de argint

e o gaură în mâna mea uite cât sânge curge din ea

și parcă și palma cealaltă mă doare

ca-n gândurile nenorocitului praghez

ca-n povestirea aceea pentru F. cu tăgăduirea prietenului

sau poate că numai îmi închipui

viitorul ca un șotron desenat cu cretă în fața mea

dar unde-s picioarele și

unde vor fi ei după ce eu n-am să mai fiu?

vântul și el ca o (nouă) amăgire

de mult am renunțat să mă-nclin chiar dacă uneori

mă mai lipesc de stâlpi ca acum așa așteptând să-mi iau

zborul

imponderabilă perfectă fanatică

mă ridic numai puțin deasupra pământului și

părul meu e galben ca porumbul

(ca să mai lumineze-n pustietate)

apoi iarăși renunț la tristețe și îndoială

(totul trece) până când

niciunei anateme nemaifiind părtașă

simt nevoia să mă urc pe parapet și încetișor:

„dragi părinți, v-am iubit totuși mereu”.

ori poate că-i suficient un lucru mărunt

o străfulgerare

fitilul unei parabole care arde până topește

ceara ca păpușa vecinei în care-ai înfipt

un ac încins să auzi cum sfârâie plasticul când erai mică

ori în sufletul tău altceva se voia mistuit

 

asta-n isteria versului liber slobozit în van.

 

când de fapt tot ce putem face e să-nmugurim

la auzul unor cuvinte comune

precum

Elogii X

     Vieţi confiscate de abis. Dar şi deznădejdea îşi are un rol. Sandra se mişca alene, printre rămăşiţele carbonizate de mobilă şi covoarele pe jumătate arse, se mişca dezorientată, în timp ce ducea din când în când la gură o sticlă de vin. Într-un halat galben de mătase, se lăsase de mult pradă unei stări de confuzie. Tina o aştepta serviabilă, sprijinită de grilajul balconului, ţinând în mâini un ghiveci cu flori uscate, pe care-l puse imediat jos. Nu purta pe dânsa decât nişte ciorapi negri care-i scoteau în evidenţă picioarele delicate şi un tricou murdar, de o culoare nedefinită. Sandra se opri în dreptul ei.

     – Povestește-mi despre cel mai puternic sentiment avut vreodată, o rugă Tina. Cea mai copleșitoare experiență din viața ta, nouă sau veche.

     Sandra tăcea. Își frecă gânditoare tâmpla stângă. Părul ei se lupta să rămână bine strâns la spate, dar câte o șuviță rebelă îi mai tremura din când în când prin fața ochilor, iar ea o îndepărta instinctiv cu un gest al mâinii.

     – Tot scotocim prin lumile noastre, așa m-am săturat…

     Cealaltă femeie pufni nemulțumită, îi înșfăcă sticla din mână, luă o gură și își aprinse o țigară. Sandra înclină ușor din cap, privind-o cu reproș. După un timp, Tina își sprijini obrajii în palme și închise ochii. În depărtare, dangătul unui clopot se sfărâma ca-ntr-o mângâiere neterminată.

     – Mă gândesc des, mărturisi ea, în ultimul timp, la mândrii tuaregi, la nesăbuita lor foame de spații nesfârșite, la frica lor borgesiană de ziduri și de locuri închise. Regi temători, ei își împărțeau cu scorpionii stăpânirea deșertului. Cândva erau pretutindeni, acolo unde valurile de nisip amenințau cerul, lumea lor era o nesfârșită fugă, o întrecere cu cămilele prețios împodobite. Războinici albaștri, am găsit scris undeva că numele lor în arabă ar fi însemnat „cei abandonați de zei”. Mă asculți?

     – Da, îi răspunse Sandra atentă.

     – Hainele lor tradiționale din păr de cămilă erau și ele vopsite în albastru, ca vălul purtat pe față, albastru ca cerul și marea, ca sufletul meu. Acum, când vara s-a sfârșit de mult, visez că mă plimb printre zidurile legendarei cetăți Tombuctu, că în jur valurile de nisip mă protejează, iar eu, în căldura uscată a zilei, adorm la umbra răcoroasă a unei străvechi moschee. Adorm pe pământ și vântul îmi risipește toate amintirile. Ce iluzie, îmi spun, că trăim pentru ceilalți…

     – Ce-ai mai citit? o întrebă Sandra.

     – Era scris că tuaregii, când se-ntâlneau în oaze, obișnuiau  să-și petreacă timpul cu un joc. În jurul focului de tabără, fiecare trebuia să dezvăluie un secret despre sine, o amintire, un adevăr sau o faptă. Cu sau fără rușine, ceva trebuia împărtășit, pentru că atunci când drumurile călătorilor se despărțeau, ei puteau să nu se mai revadă niciodată și astfel inimile lor deveneau mai ușoare. Mi se pare o treabă extrem de curajoasă. Ce crezi?

     Sandra nu-i răspunse. Se gândea la altceva.

     – Este un lucru aproape imposibil, zise ea, să descrii ceva ce depășește imaginația omenească. Era Dumnezeu, cred. Atunci, imediat după ce-am ajuns în capitală.

     – Dumnezeu? Hm. O fabulă mistică, deci.

     – Poți să-i spui cum vrei. Tu m-ai întrebat. Deși e o experiență pe care ceilalți nu au împărtășit-o. Dacă cineva a mai simțit ceva asemănător sau a fost aproape, știe că nu va putea explica niciodată ce i s-a întâmplat. Puțin îmi mai pasă, acum. Eram cu niște prieteni într-o locație caracteristică vremurilor acelora, o cofetărie, dar și un bar, în același timp, o locație dubioasă, oricum. Beam și m-am amețit. Şi nu, nu eram beată, ca să-ţi răspund la întrebarea pe care te pregăteai să mi-o pui. Era ora închiderii. Priveam prin fereastră luminile maşinilor care goneau pe stradă dintr-o direcţie în alta şi m-am simţit, brusc, extrem de mâhnită. Tristeţea părea veşnică. Ceilalţi de la masă tăceau şi ei, obosiţi şi adânciţi în gândurile proprii. Apoi am auzit un zgomot specific barului, la acea oră înaintată. O femeie în vârstă, îmbrăcată într-o salopetă albastră, mătura podeaua şi ridica scaunele, unul câte unul. Noi eram ultimii clienţi. Le aranja cu picioarele în sus, pe mese. Am privit-o şi am început să plâng. Tristeţea-mi dispăruse cu totul, fiind înlocuită de un lucru inexprimabil. Iubire şi sentimentul că totul este perfect pe lumea asta. O priveam pe femeie cum mătura, urmăream norii de praf ridicându-se în aer şi plângeam în hohote sufocată de fericire. Eram în afara timpului şi nu mai orbecăiam. Unii au spus, după aceea, că l-am simţit pe Dumnezeu. Am aflat la Augustin ceva asemănător, o desfătare fericită și sigură, care adună în El făptura mea risipită. Așa scria, pare-mi-se. O lumină care să împrăștie toată bezna neliniștii mele. Frumos, nu? Sinceră să fiu, nu ştiu ce a fost, dar tot restul vieţii mele nu am făcut decât să încerc să retrăiesc sentimentul acela, avut acolo, în bar, la ora închiderii. Am încercat şi până acum nu am reuşit, şi de aceea mă simt trădată. Cum poţi să îi arăţi omului cerul şi apoi să închizi porţile şi să-l laşi părăsit în mizerie?! Cum?! Iarăşi şi iarăşi, totul se transformă în ceva cu neputinţă de îndurat.

     Tina rămase câteva clipe cu privirea ațintită în jos, apoi o îmbrățișă pe Sandra.

     – Să știi că el, șopti ea, autorul, nu ne respectă suferința. Nici nu trăiește cu adevărat, este altundeva, într-un loc mai convenabil. Tandrețe în fața fragilității. Sunt doar cuvinte pentru el. Nu există vreun tâlc ascuns, care se deslușește celui răbdător, doar un voal pe care l-a rupt, lăsând întunericul și nebunia să se ivească nerăbdătoare în lume, iar cele ascunse adânc în sufletele noastre să răbufnească și ele, cu mânie. Așa crede el că trebuie să se petreacă lucrurile.

     – Acum e rândul tău, zise Sandra.

     Tina zâmbi amar.

Elogii IX

     Sandra Pogoneanu copilărise într-o clădire înaltă, situată la capătul parcului central, lângă hipodrom, avându-i ca vecini pe familia Keller. Trăise înconjurată de cai, de gustul plăcintelor cu varză, de mirosul de bălegar și turtă dulce și de cântece militare. Vara, în fiecare duminică, cântecele fanfarei răsunau puternic în pavilionul din mijlocul parcului. Atunci Sandra se apleca pe fereastră și își întindea capul în direcția muzicii, încercând să audă cât mai bine. Nu ieșea în parc, datorită condiției sale. Era alergică la flori. Strănuta și pete de o culoare urâtă, roșiatică îi apăreau pe piele imediat ce se afla în apropierea unei flori. Cu timpul, problema ei se accentuă și ea căpătă o frică uriașă de toate florile, evitându-le atât cât putea, nesuportând sub nicio formă să le aibă în preajmă. Era îndeajuns să se gândească întâmplător la culorile și parfumul florilor și o spaimă teribilă punea imediat stăpânire pe dânsa. Așa că rămânea închisă în casă și îi urmărea puțin invidioasă pe ceilalți copii care alergau nepăsători și fericiți printre pomi și flori. Dar nu conta prea mult, pentru că ea, ca o mică zeiță celtă, își avea caii, prietenii ei, care alergau pe câmpiile din spatele casei; și nici nu-și dorea prea mult să se joace cu alte persoane. O rodea mai mult dorința, mult timp neîmplinită, de a-i urmări pe toți acei bărbați aspri, îmbrăcați în uniforme, cântând melodiile atât de dragi ei. Era o fascinație pe care nu și-o putea explica. Astfel, atunci când primele acorduri se auzeau, închidea fereastra și se retrăgea nefericită într-un colț al camerei, ghemuindu-se într-un fotoliu și umplându-și gura cu turtă dulce. Turta dulce mirosea a scorțișoară și a zahăr vanilat. Și tristețea îi dispărea pe nesimțite. Iar bunica ei venea din bucătărie și îi mai aducea o farfurie. O mângâia pe cap și îi spunea să nu mai mănânce cu o asemenea poftă, pentru că i se va face rău. Nu i se făcea niciodată.

     Apoi a cunoscut-o într-o după-amiază pe vecina ei, Tina Keller, care venise în vizită cu părinții ei, și frica dispăru, ca să se-ntoarcă mai târziu, sub o altă formă. O aștepta la parter, la capătul scării. Coridorul întunecos le înghiți pe amândouă, în tăcere și singurătate, ele regăsindu-se, de atunci, într-o prietenie neașteptată.

     Peste ani, în alt oraș, nereușind să găsească în fidelitate sau dragoste însemnătatea de care avea atâta nevoie, Sandra se rătăci într-o grădină ca un labirint și ajunse în dreptul unui foișor. Fanfara cânta. Trompetele răsunau puternic, iar ea nu întrezărea vreo scăpare miraculoasă. O bătrână se apropie de ea și îi întinse, cu un zâmbet cumsecade pe față, o pungă de hârtie, îndemnând-o să se servească. Turtă dulce. Există un lucru adânc, al cărui înțeles veșnic îi va scăpa tinerei. Înconjurată de muzică și flori, cu gura plină de turtă dulce, Sandra auzi pe cineva de lângă ea strigând-o. Era directorul teatrului, care îi prezentă niște personalități și o invită la un dineu oficial.

Elogii VIII

     Într-o bună zi, muncitorii au sosit să repare zidurile externe ale casei, care erau în ultimul hal, cu tencuiala căzută şi să modernizeze podul, să-l transforme într-o mansardă locuibilă şi profitabilă. Se pare că proprietăreasa se hotărâse, în sfârşit, să facă reparaţiile promise. Asta spre surprinderea Tinei, care crezuse că bătrâna doamnă își dăduse sufletul de mult. Schelele erau întinse peste tot, iar loviturile şi hârşâiturile începeau de dimineaţă şi continuau până spre seară, spre disperarea celor două femei închise înăuntru, care vedeau în asta încă o dovadă în plus a derapajului universal, general. Încăpăţânate, se izolau şi mai mult, iar lumea lor se dizolva picătură cu picătură. Stai liniştită, o încuraja Sandra pe Tina, de vreme ce viaţa nu ştie că existăm… Iar dincolo de ziduri un muncitor mahmur fredona mereu un cântec răscolitor, de la el din sat, un cântec venit din munţi, de departe… Părea un bocet cântecul ăla.