În cadă apa se răcise de mult, dar Sanda şi Tina rămăseseră la fel, privindu-se, faţă în faţă, cu genunchii strânşi la piept. În baie era întuneric, becurile erau sparte şi numai nişte lumânări mai ardeau ici-colo. Curentul fusese oprit de mult. Dar era bine. Toamna era pe sfârșite și ele trăiau în așteptarea iernii.
– Credeam şi eu pe atunci, sparse tăcerea Sandra, că există un fel de armonie necunoscută între om şi cal. O înţelegere deplină care ne păzeşte de nebunie şi ne ţine departe de căile obscure ale lumii şi ale propriei noastre fiinţe. Astfel îmi repetau ai mei, de fiecare dată când rămâneai să înnoptezi la mine, iar dimineaţa caii înşeuaţi şi odihniţi ne aşteptau nerăbdători în grajd. Mă asculţi?
– Da.
– La fel ca armonia dintre bărbat şi femeie. Dar nu am avut parte de asta. Nu suficient. Sau poate că prea mult. Dar nici nu mi-am dorit-o îndeajuns încât să fac ceva în privinţa asta; să schimb lucrurile.
– Este şi ăsta un fel de a ne amăgi, zise Tina, cu un glas obosit, dar calm. Poate că atunci, în primele zile, eram mai aproape de ordinea firească a lucrurilor. Acum tot ce iubesc e impur şi pietros, iar eu mă simt nevolnică şi păcătoasă, cu toate că accept totul cu braţele deschise. Nu știu. Prăbuşire, ştii tu…
Amândouă se gândeau la acelaşi lucru. Şi-au închipuit că, odată şi odată, toată afecţiunea dintre ele se va stinge de la sine sau va dispărea copleşită de iritare şi frustrare. Dar nu se petrecuse nimic de genul acesta, în schimb, afecţiunea devenise mai adâncă, periculos de puternică. Nu se mai putea vorbi de o ruptură, nu, doar au încercat să-şi vadă singure de drum și nu au reușit.
– Morţi, răbufni Tina. Amare-s buzele celor plecaţi! Acum, da, sunt toţi tăcuţi şi fără prihană. Dar cât au fost odată de vinovaţi…
– Ca şi cum tu nu ţi-ai fi dorit vreodată circul ăsta!
– Nu mi l-am dorit! Mi s-a impus cu neruşinare. Dacă era după mine, alegeam altceva.
– Lasă, nu mai trăncăni ca o bătrânică senilă, amesteci cuvintele în gură, dar nu spui nimic, de fapt. Mai trăieşti?
– Da, zise Tina bosumflată. Aprinde-mi o ţigară.
Sandra luă de pe o măsuţă lipită de cadă un pachet de ţigări. Aprinse două şi îi întinse una. O urmări liniştită pe Tina cum scotea lent rotocoalele de fum pe gură şi cum scutura scrumul pe gresia lucioasă. Într-un ungher strălucea o sculptură verde de fosfor. La un moment dat, una dintre cele două femei bâigui ceva nedesluşit şi ăsta fu un fel de început.
– Ce-i cu vulturul ăla, se trezi din amorţeală Sandra, parcă l-am mai văzut undeva?
– Vulturul de fosfor care mi-a molipsit nopţile copilăriei cu lumină… Când a izbucnit cutremurul, tatăl meu a intrat în grabă în cameră, m-a luat în braţe şi a zbughit-o pe scări. A trebuit să se întoarcă, pentru că plângeam în hohote şi urlam după rahatul ăsta de fosfor. Un simbol al trecutului.
– Nu a fost niciun cutremur, tu nu erai născută când asta s-a petrecut.
– Ai dreptate, astea nu-s amintirile mele, ce naiba?! Dar vulturul?
– Murim aici şi nu avem niciun viitor în faţă, doar trecutul.
– Lopeţi în movile, zise cu scârbă Tina, asta suntem, tu şi cu mine.
Aruncă ţigara în apa sălcie.
– O, fetiţo, e căldura vocii tale care mă face să te urăsc.
Când lucrurile se fărâmiţează cu repeziciune, nu mai stăm să numărăm cioburile. Aşa sunt şi anumite vieţi, ca nişte reziduuri uitate pe un câmp pustiu, lumea se mişcă în jurul lor, uneori lin, adagio, alteori se precipită, dar vieţile acelora rămân nemişcate.
– Ştiu, murmură mâhnită Tina, știu că eşti dezamăgită. Te-am dezamăgit nespus. Şi degeaba spui tu că va veni potopul şi va şterge toate minciunile noastre, toate neînţelegerile şi îndoielile, pentru că nu e aşa. Nu va veni nimeni să ne izbăvească şi nimic nu va şterge vina pe care o purtăm în noi. Am ales s-o purtăm cu atâta uşurinţă…
– Nu conteză, spuse Sandra, pentru mine toată chestia asta nu a fost pe neaşteptate, a fost o revenire, o reîntoarcere la ceva extrem de important. Nu m-am gândit la consecinţe, și nici tu nu ai făcut-o, de ce mai te chinui la ora asta cu prostii?!
Despre oameni stricaţi, ale căror vieţi s-au destrămat de mult… Nu în sensul de neterminaţi sau embrionari, lăsaţi fără cusătura finală, ci exact cum se înţelege, sparţi, fisuraţi, pentru că la început au fost întregi, plini, dar ceva s-a petrecut pe parcursul vieţii lor, ceva care i-a deplasat de pe şinele existenţei şi i-a aruncat în câmpuri pustii și străine. Parcursul lor a luat o altă turnură, în rău sau în bine, nu contează, dar o turnură care i-a făcut să se înstrăineze de ceilalţi. În ciuda eforturilor lor. Pentru cei care s-au străduit. Vor rămâne pentru restul zilelor lor diferiţi, iar ceilalţi vor avea impresia, în anumite clipe, că totul e bine, e aşa cum trebuie să fie, dar vor şti totuşi că ceva e în neregulă şi ei vor simţi din gesturile sau privirile lor că i-au recunoscut şi, într-un fel sau altul, i-au pus din nou la colţ.
Părul ud al Tinei atârna neglijent pe umerii albi, încadrându-i chipul acoperit de o pojghiţă subţire de transpiraţie rece. Îşi îmbrăţişa în continuare genunchii şi se legăna în faţă şi în spate. Odată ce îşi amintea de o întâmplare, o povestea şi o uita în secunda următoare.
– Ştii ce mi-a răspuns maică-mea, când ne plimbam prin parc şi i-am cerut încă o gumă de mestecat? Eram mică şi pofticioasă, la dracu cu zgârcita aia! A tăcut şi mi-a arătat cu degetul o statuie din mijlocul copacilor. Auzi la ea, cică statuia aceea e a unei fetiţe care a mestecat atât de multă gumă, încât a înghiţit-o şi maţele ei s-au lipit şi a murit. Statuia, mă minţea cu neobrăzare maică-mea, trebuia să-mi fie de luare-aminte, de învăţătură, auzi la mine, voiam mai multe dulciuri, pfui!
– Statuile vorbeau, Tina?
– Nu, dar eu credeam asta şi le căutam privirile.
– Fetiţo, o consolă Sandra, sunt aici. Şi îi zâmbi. Îşi duse degetele la tâmpla dreaptă, mângîindu-şi absentă o venă albastră care pulsa dureros. Lucrurile nu pot sta mai prost decât sunt.
– Mi-e teamă, Sandra. Frică, femeie.
Copilărie galbenă, mincinoasă, plină de spaimă. Tinereţe fără noimă. Satisfacţie. Generozitate inutilă. Declin. Ce boală mistuie în halul ăsta? O fereastră deschisă se trânti cu putere în depărtare. Prin ţevi curgeau pietre. Tina scoase un ţipăt.
– Este o stafie acolo care mă urmărește, când îmi întorc privirea.
– Sunt eu, tresări bucuroasă Sandra, în cinci minute mă trezesc la viață, din cauza ta, fată dragă, ți-am spus că n-am să te părăsesc niciodată.
– Lasă-mă-n pace, făcu Tina, cu glasul spart. Tu, mai mult decât mine, pângărită!
– Pasăre oarbă ce eşti! strigă Sandra. Ori te izbeşti de zid ori te înalți, numai nu zbura în cerc. Ce vrei de la mine?
– Să-mi dăruieşti mai mult, mai mult, până n-o să mai pot respira. Ai învăţat deja cum să mă striveşti. Fă-o!
– O, m-am săturat!
– Oricum n-ai unde să fugi, să măsor cu pașii, oriunde, pe altcineva. Ești o târfă leneșă, fără Dumnezeu, fără vreun soare, nu-ți închide ochii, când vorbesc cu tine!
– Numai eu am rămas cu tine, nenorocito, n-ai fost niciodată mai în viață decât cu mine…
– Numai puțină moarte, se rugă Tina, atât și vom vedea noi după aceea…
Fără să se mai gândească, Sandra se năpusti asupra ei și ăsta fu un fel de sfârşit.
Tito Merello Vilar
Victor Ov. Rusu 